Irationalul in miscare

Postul asta e pentru cei care inca au probleme cu miscarea. Unele dintre primele dificultati semnalate le mostenim de la Zenon. El ne-a vorbit de Ahile si de broasca testoasa pe care nu o poate ajunge din urma, pentru ca mai merge si ea un pic pana sa se deplaseze el in punctul de unde a plecat ea, ceea ce creeaza o noua distanta etc.

Zenon nu intentiona deloc sa ne spuna ca Ahile nu o intrece pe broasca, iar noi ar trebui sa il credem cam idiot ca sa avem impresia asta. El voia sa ne arate ca, oricum am incerca sa explicam rational miscarea, ea nu se lasa surprinsa de ratiunea umana – care, desfasurandu-se in timp, nu poate cuprinde timpul. Putem vizualiza apropierea sagetii de tinta, dar in sincronicitate. Si ne putem „reprezenta” diacronicitatea, dar exclusiv static. Prin urmare, simpla existenta a miscarii este un argument excelent cum ca realitatea este irationala. Asta e. Ne impacam cu ideea sau nu.

Cea mai buna dovada ca asta era-n mintea lu’ Zenon e paradoxu’ cu sageata: in orice moment din intervalul in care isi „cauta tinta”, o sageata este nemiscata, pentru ca nu se poate afla in doua locuri in acelasi moment; prin urmare, sageata e nemiscata pe parcursul intregului interval.

Cat de retardat ar fi bietul Zenon ca sa creada intr-adevar ca sageata nu se misca, desi ajunge la tinta? Sau cat de retardati sa ne creada pe noi ca sa ne convinga de asta? El vrea doar sa ne spuna ca, oricat am fi de putin retardati, tot nu ne foloseste la nimic cateodata…

A fost ultima oara?

M-am gandit sa va amintesc ceva ce poate nu vom mai vedea vreodata. Data de nastere a pozelor e lizibila, iar locul nasterii e Constanta. Memento

          

         

Cu venele taiate

Cred ca cel mai mult imi doresc o iubire in care sa pot renunta la toate orgoliile, pentru ca asta este cea mai crunta otrava din sangele meu de azi. Dar poate ca nu poti ajunge in aceasta lume sa te simti cuprins in intregime si redus la neant, cu venele taiate si despicat de-a curmezisul in fata unui om, fie chiar si in fata omului pe care il alegi pentru asta. Nu vlaguirea de dragoste, ci insasi dragostea. 

Poate ca singura alinare care ne ramane pentru toata viata e viziunea acestui ideal, care trebuie sa ajunga sa para superfluu – pentru a mai respira dincolo de anumite momente. Poate ca groaza de a fi adult nu e aceea a definitivului, ci aceea a renuntarii la singurul drum care ar avea sens in viata – in favoarea vietii pur si simplu.

Trebuie sa renunt sa mai spun „cat de mult imi lipsesti” sau „cat de mult mi-ai lipsit” – si sa ajung sa spui … doamne, cat de mult ma pot identifica cu tine? Asta e iesirea? Atat de complet trebuie sa te ascund in mine? Asta e misterul?

            

De ce exista, daca n-are dovezi?

Multi dintre noi isi imagineaza ca moartea este limita credintei. Ca putem face un „pariu” aici al carui rezultat il vom afla imediat ce vom trece „dincolo”. Ca exista niste dovezi hotaratoare, numai ca deocamdata nu avem acces la ele. Trebuie sa asteptam sa murim. Numai astfel putem afla daca Dumnezeu exista sau nu.  

Avem o veste proasta pentru astfel de oameni: nu exista nici o experienta conceptibila, pe care am putea-o avea inainte sau dupa moarte, care sa ne lamureasca. Numai credinta sau necredinta poate hotari care este semnificatia unei experiente. Iar scepticii vor ramane mereu in starea lor intrebatoare. Cel putin daca nu se hotarasc ei insisi sa si-o schimbe.  

Sa zicem ca esti un ateu convins si mori. Nu pentru ca s-a saturat Dumnezeu sa tina atati atei pe pamant, ci din cauze naturale. Si sa zicem ca vezi dintr-o data „acolo” o lumina orbitoare, un tunel pe care inaintezi catre ea, un rau pe al carui mal te asteapta persoanele dragi care au murit deja etc. Pai nu te gandesti tu imediat ca esti doar in moarte clinica si suferi de halucinatii? Ca stiinta a explicat deja toate aceste aberatii ale substantei cenusii, total ne-misterioase pentru neurologi? Ca, in fine, orice ar fi, „exista o explicatie”?  

Sa mai zicem ca esti un credincios convins, dar dintre aia cate chiar sunt, nu doar se dau. Si ca mori, nu? Te astepti sa vezi si tu dincolo lumini orbitoare, sa auzi cantecele cetelor ingeresti, sa una-alta. Dar, cand colo, nimic. Dar nimic, domn’e. Ce concluzie tragi de aici? Pai nu ca Dumnezeu s-a gandit sa te mai supuna la o ultima incercare? Ca trebuie sa te tii tare, fiindca sigur acum-acum vine si clipa ta? Ca, in fine, orice ar fi, „exista o explicatie”? 

Pentru ca nu exista dovezi ultime, avem liber arbitru si il vom avea intotdeauna. Numai asa e posibil sa existe credinciosi si necredinciosi. Desi e adevarat ca cea mai populata categorie este formata din cei care se dau credinciosi, dar nici ei nu prea stiu ce sunt. 

Dar tot pentru ca nu exista dovezi, e posibil ca diavolul sa cada. „Nu exista dovezi” inseamna ca in mod absolut nu e posibil sa fii convins pe cale exclusiv rationala. Ca e nevoie de credinta. Iar credinta insasi nu inseamna doar a sti ca dumnezeu exista, ceea ce diavolul stia, evident. Inseamna a accepta ca dumnezeu e Dumnezeu, ceea ce diavolul nu a putut sa faca. Desi asta, din punct de vedere logic, adica in limitele intelegerii noastre, pare o tautologie, adica o evidenta – o data ce stii ca dumnezeu chiar exista si o data ce stii ce inseamna ca Dumnezeu exista. Prin urmare, limitele intelegerii noastre ne impiedica sa abordam problema pe calea ratiunii; bunul simt ar trebui sa ne spuna ca doar credinta ne poate ajuta aici. – Asta doar daca nu postulam ca diavolul e cam idiot. 

De aceea, nu ar avea sens sa incercam sa cautam dovezi, in primul rand pentru ca nu am sti ce dovezi sa cautam; sau, daca preferati, pentru ca este o problema de care depinde insasi ideea de „dovada”, insasi ideea de „viata”, insasi ideea de „cautat”. 

Daca dovezile, fie de aici, fie de “dincolo”, ar fi factorul hotarator in a stabili existenta lui Dumnezeu, ar trebui ca noi toti sa fi trait in Galileea in vremea lui Isus, pentru a avea o sansa egala de a ne afla in preajma celor mai hotaratoare dintre dovezile posibile. Dar, daca dovezile sunt singurele care ne-ar putea ajuta, atunci religia nu ar fi mai mult decat un joc sau un Pariu (desi merita scris cu majuscula doar in onoarea intentiei pe care a avut-o autorul sau). In cel mai bun caz, credinta s-ar dovedi a fi un plan de afaceri, bine sau prost intocmit. Iar credinciosii ar fi niste afaceristi mai priceputi decat altii sa castige. Ce? Viata vesnica. 

PS: Sigur ca exista si varianta mai sexy in care raspunsul credinciosilor la dilema de mai sus ar fi: „Dumnezeu ne va lovi in moalele capului cu lumina sa divina si vom afla Adevarul”. Si mai exista si raspunsul meu. Iata-l: „Dragii mei, ideea acestei lumini divine face parte din credinta voastra, iar credinta voastra face parte din categoria amintita in titlul meu”. Tam-tam!

Unde se anuleaza toate senzatiile

Undeva intre mine si carnea mea stai tu. Undeva unde m-as putea regasi daca nu as fi uitat de mult si in continuu acea stare primara. 

De fapt, s-ar putea sa ma insel si sa fie adevarat ca esti cumva in mine, dar nu stiu ce inseamna asta: eu sunt oare si acest trup sau nu? Stiu ca l-ai considera ca fiind eu daca ai fi aici, dar cred ca te-ai putea si dispensa de el daca as putea eu sa fac asta. Si stiu si ca cele mai intime senzatii legate de corpul meu sunt legate de tine, desi nu stiu daca e adevarata si reciproca.

Cum poti sa te joci cu corpul meu, sa ma descompui pana la atomi sau sa imi adaugi membre noi, ca apoi sa ma chinuiesti nelasandu-ma sa te gasesc cu niciunul dintre ele…

Cumva atingerea ta poate fi si altfel decat corp, decat lume, decat respiratie sau tacere sau intelegere sau neintelegere. Undeva unde se anuleaza toate senzatiile – acolo apari tu cel mai adesea. Nu poate fi delimitat acel loc, nici descris nu poate fi. Pur si simplu e locul in care te intalnesc.

A fi zeu

A fi zeu inseamna a-ti dori sa nu poti schimba cu nimic lucrurile, ar fi zis Nietzsche.

Ni se aduna in fiecare zi ceturi peste ochi, ca intr-o fantana din care bea setea pamantului. Ochii care ne privesc au incetat sa fie ai nostri, iar mana care ne biciuieste pe drumul pe care ne inchipuim ca stam este rupta de noi, desi este a noastra.

* 

Primaverile-astea sunt primaveri de mort. Sunt cateva spirite care-ncep din nou sa umble prin lume, cautandu-si victimele. Lumina traieste singura in lucruri, fara sa se mai imprastie de undeva. Si mii de suflari diferite invadeaza spatiul cu cadavrele lor.  

Cateva femei asteapta, in cateva colturi de camera, ora fatala. Dar este singurul mormant vesel, pentru ca sangele zvacneste ca o grota pe tarm: primavara.

Din categoria „Viata vesnica ne apartine”

Daca viata e, conform fie religiei, fie filosofiei, un drum fara capat (vezi postu’ anterior), rezulta ca ea nu duce nicaieri. Iar daca nu duce nicaieri, atunci ne agitam degeaba. Ar fi preferabil sa ne linistim. Sa nu ne mai stresam atat urmand drumuri care ne indreapta fie spre viata de dupa moarte, fie spre utopii facute ca sa nu existe… 

Dar poate ca asta este problema noastra: nu putem sa nu ne angajam pe un drum, oricat de jalnic ar fi el; ba chiar probabil ca preferam drumurile mai jalnice, drumurile pe care le numim superioare (cum ar fi Religia sau Filosofia) pentru ca le vedem abstracte, dar care sunt abstracte tocmai fiindca sunt – hm, jalnice…  

Cu cat e mai eterica o elucubratie, cu atat ne place mai mult, pentru ca ne ajuta sa ignoram transparenta absoluta a universului, in care nu exista nici un moment sau loc mai semnificativ decat altele; dar, mai mult decat orice, o astfel de pre(a)ocupare umana ne ajuta sa ne ignoram goliciunea interioara. Pentru ca, fireste, exista un creator care ne asteapta undeva, intr-un rai minunat – un creator care cu siguranta ne-a incarcat cu valoare si sens, chiar daca noi nu ne simtim decat secatuirea. Sau, ca Basescu, gaosenia. 

                                

Iar daca ne dam ’telectuali si nu vrem sa acceptam un Sef, asa cum fac Nietzsche si alti eretici, fireste ca tot nu acceptam ca suntem goi, pentru ca exista, nu-i asa, o evolutie spre Supraom care ne poate umple, sau macar o Lume a Ideilor, care nu-nu-nu, in nici un caz nu este raiul mucosilor alora inferiori, e Lumea noastra absoluta. Pentru ca trebuie sa fim semnificativi, esentiali, superiori, absoluti sau, altfel spus, Hitleri.   Desi nu vrem sa recunoastem, toti suntem niste mici Hitleri, care isi doresc o lume la picioarele lor. Niste potentiali dictatori atat de dezaxati, incat ne atasam de orice minciuna mai coerenta din categoria „Viata vesnica ne apartine”, ridicand-o la rangul de religie sau filosofie, de activitate umana inalta si privilegiata. Si ne desfasuram cu atat mai plenar, cu cat treaba pe care o facem e considerata mai ezoterica si mai nobila.

Cuvinte cheie: moarte Hitler gaoaza Basescu jalnic – aranjati in ordinea dorita si adaugati verbele lipsa!

Lectii de murit in cautarea nemuririi

„Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Nu e ciudat ca din primul moment notabil religia ne cheama la viata, iar filosofia la moarte?

Platon credea ca a face filosofie inseamna sa inveti sa mori, cu alte cuvinte ca filosofia nu este cel mai bun mod de a raspunde la intrebarile vietii, ci cel mai bun mod de a trai. Altfel spus, nu este suficient sa te intrebi ce are valoare si ce nu are pana ajungi la un raspuns satisfacator, care sa iti conduca apoi existenta; nici un set de raspunsuri nu poate epuiza viata umana. De aceea, preocuparile filosofice se cer urmate neintrerupt; sirul intrebarilor se prelungeste la nesfarsit, iar viata umana se reduce la suma activitatilor mentale ale animalului-filosof.

Nu exista „adevaruri utile pentru viata”, ci doar nedumeriri urmate de alte nedumeriri. Aceasta pentru ca Adevarul nu este atins niciodata, iar viata nu isi gaseste valoarea decat in eliminarea trairii, adica in auto-anihilarea datorata invaziei ubicue a gandirii.

Atunci cand Pitagora inventeaza numele filosofiei, el o reduce pe Zeita la Intelepciunea ei, limitandu-si astfel iubirea la intelepciune. Iar atunci cand Hegel afirma ca filosofia este cel mai valoros dar facut muritorilor de catre zei, aceasta este pretuita mai mult decat dragostea, dar si mai mult decat viata.Religia nu pretinde a fi privelistea demna de admirat, ci doar ochelarii prin care aceasta poate fi admirata pe deplin. Filosofia insa se doreste a fi mai mult decat o carja de care oamenii au nevoie; isi doreste a fi, in plus, directia pe care e cel mai bine s-o apucam. Filosofia este atat degetul care arata luna, cat si luna insasi. Drumul si capatul drumului. Dar in egala masura drumul fara capat. Locul spre care pleci stiind ca nu vei ajunge niciodata si, in acelasi timp, locul in care ramai cat timp nu dezertezi in uman. Pentru ca a invata sa mori inseamna a fugi de faptul ca esti om, iar a te cunoaste pe tine insuti inseamna a esua dincolo de ceea ce esti. Animalul-filosof incearca sa isi taie toate legaturile ancestrale cu stramosii evolutivi „inferiori”, suprimandu-si in acelasi timp originea si totodata identitatea.

Daca, din Evul Mediu pana acum, atat oamenii simpli, cat si elita intelectuala acuza civilizatia occidentala si toata orientarea evolutiei sale de pierderea bucuriei vietii, de automatism si impersonalitate, nu e greu de crezut ca aceasta o datoram sutelor de „iubitori ai  intelepciunii” care ne-au omorat spiritul pentru ca aveau impresia ca il inaltau pe al lor, ba chiar ca ii confereau – culmea! – nemurirea. Prin viata noastra. Prin aceasta mostenire pe care ne-au lasat-o. Printr-o viata pe care o traim in absenta, intr-o mortificare continua, ca pe o mazgalitura.

Iar daca, acum, voi vreti sa aflati cum i-a murit pasiunea lu’ Socrate, lu’ Kant sau lu’ Marx si cum se lamentau ei sinistru pe astfel de teme oricui era de acord sa-si plece urechea, adica noua tuturor, iaca un site in care puteti asista la aceasta moarte online:

Mea culpa: Ce stiti voi si eu nu stiu

Exista in mintea voastra, a tuturor, niste instructiuni care mie nu mi-au fost furnizate.  

Cum altfel ati putea intelege faptul ca reusesc sa fac gafa sociala dupa alta gafa, in deplina si neintrerupta inconstienta, pana-ntr-atat incat ajung sa simt nevoia unui asistent angajat pe perioada nelimitata ca proptea pusa in slujba handicapului meu? Da, se impune categoric sa imi gasesc un „asistent social” dispus sa imi indice zilnic, stupefiat, mormane de nuci in perete si tone de muci in fasole, dar capabil sa se impace cu gandul ca nu va putea niciodata sa faca saltul de la indicare la explicare? 

Cum altfel v-as putea explica, convenabil, faptul ca ma regasesc intr-un permanent „a-fi-pe-langa”? Ca si cum creierul meu ar poseda o alta harta, nauca, inventata special pentru tot ceea ce iese din peisaj si pe care s-ar tara, sontacaind, incapabil sa pareze sau macar sa remarce atacuri care pentru orice observator extern sunt flagrante. O harta care traduce majoritatea gesturilor larg acceptate prin penibil, dar in care penibilului ii corespunde orice alta categorie. Si, cel mai grav, o harta a carei legenda este utilizata ca mecanism de aparare impotriva leziunilor oficial letale si a carei scala variabila functioneaza ca microscop pentru toate mizeriile imperceptibile si ca ochelari de cal pentru toate transparentele conventionale. 

In fine, cum altfel ar fi posibil sa convertesc automat, in orice context, termeni atat de uzuali pentru voi si sa-mi scape intelesuri voua atat de aparent familiare, ca „distractie”, „sarbatoare”, „petrecere”, „discutie” sau „celebritate”?  

                                        Refren: Ajutaaati-ma si pe mine, va rog! Invataaati-ma si pe mine limba voastra!